Verona (I)

Verona este un oraş din nord-estul Italiei, situat pe râul Adige, regiunea Veneto. Are ceva peste 250.000 de locuitori şi este una dintre cele mai turistice locaţii italiene. Este şi un oraş suficient de prosper, atât cât să aibă una dintre cele mai ridicate rate de imigranţi din Italia. Iar dintre aceşti imigranţi românii sunt cei mai numeroşi, cam un sfert.
Întemeiat de celţi prin sec. 6 î.Hr. şi cucerit de romani în sec. 3 î.Hr., atinge sub cei din urmă o dezvolare destul de importantă datorită faptului că se găsea la încrucişarea mai multor drumuri comerciale. Aceasta i-a adus prosperitate şi, în ultimii ani ai Imperiului Roman de Apus, unii turişti de vizita cărora veronezii s-ar fi lipsit. Vizigoţii lui Alaric au fost primii, urmaţi de hunii lui Attila şi ostrogoţii lui Teodoric cel Mare. Abia reuşiseră localnicii să mai strângă molozul din stradă, că o armată bizantină le şi bătea la porţi. Cu berbecul. După bizantini, s-au autoinvitat longobarzii, după care, în 774, Carol cel Mare a făcut un mic ocol pe drumul său către Roma. După ce ultimul urmaş direct al lui Charlemagne a început să cânte la liră şi să poarte pene (cred că mai degrabă negre decât albe), Verona a devenit sediul regilor Italiei (care, în fapt, nu stăpâneau decât partea de nord a cizmei). Ca reşedinţă regală, o nouă perioadă de prosperitate se aşterne peste urbe, însoţită, periodic, de obişnuitele masacre şi distrugeri, ce caracterizau trecerea sceptrului dintr-o mână în alta, într-o perioadă în care moartea naturală a unui suveran era ajutată cu ceva otravă sau un pumnal în spinare.
La refacerea Imperiul occidental de către regii Germaniei, Verona ajunge centrul unui marchizat dependent de ducatul Bavariei. După atâtea secole palpitante, veronezii se alătură ligii oraşelor nord-italiene îndreptată împotriva împăratului german Frederik I Barbarossa, profiând de înfrângerea imperialilor pentru a-şi proclama independenţa. În anii următori, oraşul devenit republică a fost condus de mai mulţi podesta sau primari aleşi ce către cetăţeni (cel puţin teoretic). În 1260 ajunge podesta Mastino I della Scala (sau Scaliger). El s-a gândit că nu ar strica să dea o lovitură de stat şi să preia puterea pe viaţă. Urmaşii săi au condus Verona pentru mai mult de un secol, perioadă în care oraşul înfloreşte şi devine un centru de putere regională. Mastino II - nepotul întemeietorului dinastiei - era cunoscut drept cel mai bogat prinţ occidental, după regele Franţei. O parte din această bogăţie a folosit-o pentru a înfrumuseţa oraşul cu diverse construcţii publice, dar şi pentru a întări sistemul de fortificaţii şi pentru a angaja mercenari. Cu noua sa armată a bătut război în stânga şi-n dreapta, reuşind să cucerească Padova, Treviso, Brescia, Vicenza şi chiar Lucca în Toscana. A reuşit, deasemenea, ceea ce nici chiar pretenţiile teritoriale ale imperiului german nu reuşiseră: unificarea celor mai puternice state italiene într-o alianţă militară şi politică. Veneţia, Florenţa, Milano, Siena, Bologna şi chiar Statul papal au purces împreună la o campanie de băgare a minţilor în cap. Atacat din toate părţile, Mastino II a pierdut în mai puţin de trei ani aproape toate cuceririle sale, mai puţin Vicenza. Şi nu ar fi păstrat nici măcar atât, dar împărţirea teritoriilor foste veroneze a băgat râca între aliaţi şi a condus la dispariţia alianţei.
După Mastino II, Scaligerii şi-au îndreptat atenţia către activităţi mai plăcute pentru nişte conducători absolutişti şi arbitrari: acumularea de bogăţii, epuizarea tezaurului de stat şi fratricidul. Aceasta a făcut ca, în 1387, când Milano a asediat Verona, populaţia să deschidă porţile cetăţii, punând capăt dinastiei della Scala. Cum stăpânirea milaneză s-a caracterizat în special prin mărirea taxelor şi confiscarea averilor, cetăţenii s-au revoltat. În 1404 au alungat trupele milaneze şi, dându-şi seama că nu au forţa de a rezista singuri, un an mai târziu au acceptat trecerea în subordinea Veneţiei. Pe cât se pare, administraţia veneţiană a fost destul de tolerantă şi a adus beneficii economice însemnate, astfel încât localnicii au acceptat-o fără prea mari fasoane. Mai mult, în 1797, când Napoleon a anexat Veneţia şi a proclamat "eliberarea" Veronei, populaţia s-a revoltat din nou. Din păcate pentru ei, au căzut din lac în puţ. Dacă nu le-a plăcut ocupaţia franceză, după ce micul caporal a câştigat o vacanţă definitivă în Atlanticul de Sud din partea Londrei, întregul teritoriu veneţian (incluzând Verona) a devenit provincie austriacă. În cele din urmă, în 1866, Veneto intră în componenţa nou înfiinţatului Regat italian.
Astăzi, Verona este unul dintre cele mai frumoase oraşe italiene şi al patrulea ca număr de turişti, după Roma, Veneţia şi Florenţa, fiind trecut pe lista monumentelor UNESCO.
Vizita mea a durat o singură zi, timp absolut insuficient să beneficiezi de întreaga ofertă a oraşului. Dar ajunge pentru o raită prin oraş şi vizitarea celor mai importante obiective, y compris o pauză de prânz (la care am savurat, între altele, o porţie de paste cu brânză, şuncă locală afumată şi praz!).
Verona are aeroport, dar cred că majoritatea lumii nu vine în Italia special pentru acest oraş, ci urmează un tur mai amplu al nordului peninsulei (ca şi mine, de altfel), prin urmare se preferă trenul. Poate de aia gara principală, Stazione Porta Nuova este a 9-a gară italiană ca număr de călători. După ce ieşi din gară, o iei niţel la dreapta, apoi traversezi un bulevard, ...

... treci Adige, care e un râu măricean (410 km - al doilea ca lungime după Pad) şi repezit. Şi cu care ne mai întâlnim, câtă vreme oraşul vechi e construit într-un larg cot al său. După pod, continui s-o ţii înainte (adică tot dreapta faţă de gară) de-a lungul uni parc, ...

... dincolo de care se văd zidurile înălţate de veneţieni în sec. 17. Accesul în oraş se face pe lângă...

... Porta Nuova, parte a susnumitului zid.

După care mergi cam un km de-a lungul unui foarte larg bulevard modern,

treci pe sub zidurile ridicate de alde Scalingeri în sec. 14

şi ajungi într-o piaţă mare, Piazza Bra,

unde găseşti primul monument important - Amfiteatrul roman.

A fost ridicat în anul 30 d.Hr., la vremea aceea locaţia fiind în afara zidurilor. Este destul de mare pentru un oraş mic spre mediu, cum era Verona în epoca romană, 30.000 de spectatori având loc în gradene. Azi se mai păstrează doar parţial. În anul 1117 un cutremur a dus la prăbuşirea inelului superior, piatra fiind folosită la alte construcţii.

În prezent, pe întreaga perioadă estivală, amfiteatrul este folosit pentru tot felul de spectacole de teatru, operă şi diferite concerte.

De altfel, pe lângă amfiteatru sunt împrăştiate piese de butaforie. Vizitarea amfiteatrului costă 3 euro.

După ce te-ai plictisit de văzut amfiteatru, intri cu şuvoiul de turişti pe străduţe strâmte către centrul oraşului medieval.

Treci pe lângă o piaţă medievală şi ajungi la...

punctul cel mai vizitat din oraş. Se intră dinspre stradă printr-un gang întunecos şi mai aglomerat decât o lansare a iPhone 6 (da, ăla e balconul şi toate toantele se înghesoaie să facă poze acolo). Şi când te gândeşti că totul este o făcătură de marketing. Alooo, casa unui personaj literar imaginat de Shakespeare (care a plasat şi alte piese ale sale în Verona)! Casa se vizita, dar nu am poftit să dau bani pe frunza frăsinelului.

O groază de dobitoci de ambe sexe se îngrămădeau, deasemenea, să facă fotografii cu o mână pe sânii statuii eroinei (de regulă dreptul) pentru noroc în amor. Ceea ce este:

1. O tâmpenie monumentală. Trebuie să nu ştii povestea, ca să crezi că cei doi adolescenţi cu creierii pe moaţe pot fi portbonheur, iar dragostea lor - model de urmat. Poate mă repet, dar aloooo, s-a terminat foarte prost pentru ei!

2. E cel puţin dubios să faci poze pipăind sânii - fie ei şi din bronz - ai unei fete de paişpe ani neîmpliniţi. Nu ştiaţi şi partea asta, nu? Lăsaţi filmele, marş şi citiţi piesa!

La doi paşi de casa Julietei dai peste Piazza delle Erbe (nu sunt sigur de ce i-au zis aşa, nu găseşti prea multe ierburi pe acolo, în afara tarabelor cu fructe. Fiind punctul central urbei medievale, pe laturile pieţe erau sediile celor mai importante instituţii.

Latura nordică este mărginită de Palazzo Maffei construit de o familie nobiliară locală în stil baroc. Faţada este decorată cu statui ale unor zei greci. În faţa palatului, coloana cu leul înaripat - simbolul Veneţiei.

Casa dei Mercanti era sediul ghildei comercianţilor oraşului (latura sudică a pieţei). A fost construită în 1301 şi a trecut prin mai multe restaurări.

Pe partea de nord se găseşte Palazzo del Comune (sau della Ragione) -Senioria sau sediul administrativ şi de putere; primăria, de. Tot aici îşi avea sediul şi Tribunalul. Probabil pentru a se demonstra independenţa justiţiei. Construit între 1138-1193, a fost distrus într-un incendiu 20 de ani mai târziu, dar refăcut anul următor. Deasupra clădirii se înalţă Torre dei Lamberti. Are 84 m şi a fost ridicat la sfârşitul sec. 12. A fost refăcut în sec. 15, după ce a fost lovit de un trăznet. Ceasul a fost adăugat în 1779.

Fântâna este cel mai vechi lucru din piaţă. Statuia din vârf este numită "Madonna Veronei"; este de fapt o statuie romană din sec. 4. Probabil a Minervei.

Şi există şi statui mai noi. Şi mai drăguţe.

Oraşul conţine şi alte colţuri interesante.

Palazzo Canossa (sec. 16) ridicat în stil manierist. Unul din plafoane avea fresce de Tiepolo, dar au avut grijă de el nişte bombardiere americane. În palat au fost găzduiţi, la vremea lor, Napoleon, ţarul Alexandru I şi împăratul austriac Francisc I.

Palatul San Pietro de dincolo de râu. Fost sediu al comandamentului militar austriac după 1815.

Eroismului legendar (în sensul că e doar un mit) al bersaglierilor - pifanii macaronari. De i-ar fi văzut Cezar cum s-au descurcat în al Doilea Război Mondial, s-ar fi făcut olar. În Groenlanda.

Da, există şi aşa ceva. Berlusconi era mare amico cu Putin.

Oraşul a fost ridicat fix peste oraşul antic, aşa că nu au rămas prea multe vestigii romane la priveală. Gen...

Aici au decupat niţel din stratul actual de călcare. Altfel, sunt şi câteva monumente deosebite.

Arco dei Gavi a fost ridicat la jumătatea sec. 1 d.Hr. de o familie nobiliară locală importantă - ginta Gavia. În perioada medievală a fost folosit ca poartă în zid. Soldaţii lui Napoleon s-au "gândit" să-l facă bucăţi. Din fericire, bucăţile s-au păstrat, iar în 1932 a fost restaurat.

Porta Borsari a fost ridicată tot în sec. 1 d.Hr. ca poartă principală a zidurilor vestice ale oraşului roman. În acea perioadă se numea Porta Jovia, după un templu din apropiere, dedicat lui Jupiter. În perioada medievală i-au zis Poarta San Zeno (biserica respectivă e niţel mai jos, vorbim de ea data viitoare). Numele actual vine de la taxa plătită pe vremuri la intrarea în oraş: bursarii (în latină).

Porta Leoni e niţel mai bătrână (cam cu 100 de ani) decât Porta Borsari şi diametral opus dispusă, adică în partea răsăriteană a zidului, pe drumul care lega oraşul de Pannonia şi Balcani. Numele roman nu este cunoscut, iar în evul mediu era cunoscută drept Poarta San Fermo (similar mai sus). Denumirea actuală vine de la un mormânt roman decorat cu statuile a doi lei (care în prezent a fost mutat în altă parte). Întrucât îşi pierduse rolul iniţial, prin sec. 17 a fost încorporată într-o casă, devenind un perete lateral.

Ponte Pietra a fost construit de romani prin anul 100 d.Hr., numindu-l ei atunci Pons Marmoreus (Podul de Marmură). Arcada dinspre malul drept al râului (stânga imaginii), a fost refăcută în 1298 de Alberto I della Scala. Trupele germane în retragere l-au aruncat în aer, dar a fost reconstruit în 1957 cu materialele originale, pescuite din râu.